Pe marginea Adunării Generale a Națiunilor Unite, președintele francez Emmanuel Macron, cancelarul german Angela Merkel și premierul britanic Boris Johnson au numit public Teheranul ca responsabil pentru atacul asupra instalațiilor petroliere saudite.
Pentru noi este clar că Iranul poartă responsabilitatea pentru acest atac. Nu există altă explicație plauzibilă
au declarat cei 3 lideri europeni, rupand de pozitiile prudente ale Parisului si Berlinului din ultimele luni pe aceasta tema.
Având în vedere climatul tensionat dintre capitalele europene și Washington, nu ne putem imagina că acesta este un simplu sprijin pozițional, mai ales că președintele francez nu pregătește eforturi pentru a readuce Teheranul la masa negocierilor și a încerca să salveze acordurile de la Viena. Așadar, este probabil ca cancelariile să obțină informații lăsând puține îndoieli cu privire la implicarea Iranului în acest atac și că aceste informații ar putea fi coroborate de serviciile de informații ale celor două țări.
Dar, odată ce implicarea iraniană a fost stabilită, opțiunile disponibile astăzi atât pentru europeni, cât și pentru americani sunt cu greu satisfăcătoare. Cu numeroasele împuterniciri pe care le are Iranul în Orientul Mijlociu, folosirea forței împotriva Teheranului ar duce, fără nicio îndoială, la o conflagrație regională majoră și la destabilizarea multor țări, dintre care unele, precum Irakul, Siria sau Libanul nu au totuși vindecat de cicatricile conflictelor recente. Într-un astfel de scenariu, Europa ar vedea noi valuri de refugiați înghesuindu-și granițele, în timp ce riscul terorist, în Europa ca și în Statele Unite, ar crește vertiginos, cu riscurile pe care le cunoaștem despre schimbarea opiniilor publice occidentale. Mai mult, așa cum a făcut Irakul la vremea lui, o operațiune armată împotriva Iranului ar duce cu siguranță la lansări de rachete balistice împotriva orașelor israeliene, pentru a provoca o reacție din Ierusalim și a provoca radicalizarea opiniei publice arabilor din Orientul Mijlociu.
Occidentul ar putea fi tentat și de o acțiune militară prin procură, prin sprijinirea unei coaliții sunite în jurul Arabiei Saudite pentru a desfășura operațiuni militare. Dar riscurile sunt aproape aceleași ca și în cazul intervenției directe occidentale, în special în ceea ce privește implicarea probabilă a Israelului. Mai mult, deși au o mulțime de echipamente avansate, monarhiile din Golf nu s-au remarcat niciodată prin performanța lor militară, chiar dacă anumite țări, precum Emiratele Arabe Unite, au dat dovadă de eficiență reală în ultimii ani. Egiptul și Iordania, pe de altă parte, au forțe bine pregătite și bine echipate, dar aceste două țări sunt expuse represaliilor iraniene pe plan intern, care ar putea compromite implicarea lor. Mai presus de toate, o astfel de opțiune ar putea avea repercusiuni foarte semnificative asupra producției globale de hidrocarburi, impactând grav economiile occidentale deja foarte expuse de nivelul lor de îndatorare publică și privată.
Ultima opțiune occidentală se bazează pe intensificarea măsurilor de represalii economice asociate cu protecția țărilor de frontieră și a traficului maritim. Ar fi, în anumite privințe, o extensie a politicii americane dusă în ultimul an. Dar regimul iranian este obișnuit cu acest tip de sancțiuni și știe să limiteze efectele acestora asupra puterii sale. În plus, acest lucru ar permite altor țări, precum China, să își întărească controlul asupra Teheranului, un scenariu departe de a fi satisfăcător. Mai mult, este probabil ca, într-un astfel de scenariu, Iranul să-și continue atacurile hibride, și mai ales programul său nuclear, cu riscul probabil de a provoca intervenția directă a israelienilor și de a determina Riad să se angajeze, în conformitate cu declarațiile Prince. Bin Salman, dezvoltarea unui program nuclear saudit.
Cu alte cuvinte, astăzi, niciuna dintre opțiunile disponibile pentru a răspunde la atacurile atribuite Iranului împotriva instalațiilor petroliere saudite nu este satisfăcătoare și toate prezintă riscuri semnificative pentru stabilitatea regiunii și, prin urmare, a lumii. Înțelegem, așadar, eforturile Parisului de a încerca să readucă Teheranul într-un context de negociere, pentru a insufla o nouă viață acordurilor de la Viena. Dar nimic nu spune că, în fața intransigenței președintelui Trump, făcând și campanie pentru realegerea sa, și în fața liderilor iranieni, care știu că trebuie să facă față unor cereri populare semnificative care le amenință puterea, aceste eforturi vor fi suficiente pentru a evita în cel mai rău caz.
