Cu ocazia summitului industrial NATO, secretarul adjunct al apărării, David Norquist, și-a exprimat în mod deschis îngrijorarea cu privire la inițiativele europene privind cooperarea permanentă structurată în domeniul apărării europene, PESCO, nu respectă „standardele NATO”, deoarece nu permit companiilor care nu aparțin Uniunii Europene posibilitatea de a participa la licitații. El a adăugat că această lipsă de cooperare ar putea duce la duplicarea eforturilor de dezvoltare în cadrul NATO. Aceste comentarii au fost cu siguranță calificate de Ellen Lord, șefa de achiziții de la Pentagon, care preferă să vorbească despre complementaritatea dintre Alianța Atlantică și Uniunea Europeană. El a adăugat că, pe de altă parte, nivelul investițiilor țărilor europene în materie de apărare rămâne încă mult prea scăzut, arătând, ca întotdeauna, și nu fără motiv, Germania pe acest subiect.
Cu toate acestea, avem dreptul să ne întrebăm despre „Standardele NATO” la care s-a referit David Norquist. Într-adevăr, se pare că acesta din urmă asimilează standardele americane de apărare cu cele ale alianței atlantice. Cu siguranță, așa cum am văzut recent, Statele Unite reprezintă astăzi 80% din puterea militară totală a NATO, în termeni numerici. Dar această cifră presupune că cei din urmă își pot dedica toate forțele militare pentru Apărarea Europei, ceea ce este mai mult decât puțin probabil cu amenințarea chineză din Pacific. Dacă, pe de altă parte, considerăm că Statele Unite sunt astăzi nevoite să-și concentreze 50% din forțele pe teatrul indo-pacific pentru a contracara amenințarea chineză, nord-coreeană și iraniană și păstrând o rezervă de 30% forțe pentru apărarea ultimă a teritoriului, rămâne abia mai mult de 20% din forțele americane potențial atribuibile Apărării Europene, aducând reprezentativitatea Statelor Unite în NATO la 16%, adică la același nivel cu Franța și Germania împreună. Suprareprezentativitatea Statelor Unite este de fapt o întrebare foarte discutabilă, la fel ca prerogativa presupusă de a defini standardele tehnologice ale alianței în sine.
Mai mult, secretarul adjunct al Apărării pare să uite, sau să pretindă că face acest lucru, că PESCO este tocmai menit să reduce dependenţa statelor europene de tehnologiile americane, și deci să recâștige o anumită formă de autonomie strategică, care să permită europenilor să se poată, dacă va fi nevoie, să se disocieze de pozițiile americane, să acționeze în totală autonomie, fără a risca să fie lipsiți de o parte din forțele lor. Cu alte cuvinte, David Norquist pare să fie alarmat astăzi de motivul constitutiv al PESCO, chiar dacă acesta fusese în mod clar stabilit ca atare încă de la lansare.
În sfârșit, să reamintim că în ultimii ani, Statele Unite nu au ezitat să folosească legislația ITAR, făcând posibilă interzicerea exportului de tehnologii americane încorporate în echipamente proiectate în străinătate, pentru a lua o poziție favorabilă pe anumite piețe internaționale de Apărare. A fost, de exemplu, cazul din Egipt pentru a împiedica o nouă ordine de avioane Rafale francez, prin împiedicarea exportului de rachete de croazieră aeropurtate SCALP care foloseau unele componente americane.
Critica dură și amenințări repetate din partea oficialilor americani privind PESCO pare să ateste, astăzi, eficacitatea tot mai mare a acestei inițiative europene, cu, în vedere, posibilitatea reechilibrării în cadrul NATO a stăpânirii standardelor tehnologice între europeni și americani. Indiferent, se pare că declarația lui David Norquist a spus mult mai multe despre percepţia americană asupra stăpânirii tehnologice în NATO, decât voia de fapt să spună...
