Confruntat cu înăsprirea amenințării, Pentagonul își dezvoltă doctrina privind sistemele autonome

Una dintre principalele axe alese de Pentagon pentru a menține ascendența operațională asupra potențialilor adversari care au în comun resurse militare și tehnologice importante, se bazează pe utilizarea unui număr mare de sisteme autonome, indiferent dacă acestea sunt sau nu controlate de una sau mai multe inteligențe artificiale. . Însă, în fața provocării reprezentate de ascensiunea Chinei, a industriilor sale și a celor 1,4 miliarde de locuitori ai săi, doctrina definită în 2012 privind utilizarea sistemelor autonome nu mai pare adecvată. Acesta este motivul pentru care din 2021 a fost inițiată o revizuire a acestuia pentru a lua în considerare evoluțiile tehnologice precum cele ale amenințării. Noua doctrină a fost prezentată în această săptămână de Michael Horowitz, directorul Biroului de Politică a Capacităților Emergente al Pentagonului, iar în aspectele de simplă revizuire, constituie o răsturnare semnificativă a realității utilizării acestor sisteme de arme chemate să devină pilonul acțiunii militare americane în deceniile următoare.

Aceste dezvoltări doctrinare, referitoare la un subiect extrem de sensibil observat de mass-media, pot părea superficiale la prima vedere, mai ales că se bazează cel mai adesea pe o evoluție subtilă a vocabularului folosit. Astfel, în doctrina din 2012 care guvernează utilizarea acestor sisteme autonome sau semi-autonome, noțiunea de inteligență artificială nu a apărut, în timp ce în noul document, aceasta este integrată la același nivel cu alte sisteme autonome, și pe baza utilizarea IA trebuie deci să respecte această doctrină în același mod ca și altele. Dar cea mai importantă dezvoltare observată este mult mai semnificativă decât o simplă clarificare tehnologică.

Într-adevăr, în 2012, sistemele autonome sau semiautonome, precum dronele, au trebuit să rămână sub control uman în ceea ce privește acțiunile specifice, precum utilizarea unei arme letale, dar și pentru a declanșa funcționarea anumitor echipamente de monitorizare. De fapt, nu numai că oamenii trebuiau să poată prelua controlul asupra echipamentului autonom, dar acesta din urmă nu putea, de la sine, să inițieze acțiuni majore fără acțiunea umană directă. Această abordare a răspuns efectiv realității tehnologice a momentului, dar mai ales realității operaționale, sistemele autonome sau semiautonome fiind suficient de puține la număr pentru a putea aloca o resursă umană permanentă controlului lor. Pentru a implementa zeci, chiar sute de sisteme autonome într-un teatru, așa cum este obiectivul Pentagonului în anii următori, această abordare nu a mai fost evident posibilă.

Restul acestui articol este rezervat abonaților

Les Abonamente clasice oferi acces la
toate articolele fără publicitate, de la 1,99 €.

Abonează-te la știri